Daniel Les: Fericirea sta in lucrurile simple

Este lutul pentru tine pensula lui Luchian, pana lui Eminescu, vioara lui Porumbescu?

Nu sunt nici mare artist și nu știu în ce zonă mă aflu acum. Sunt într o perioadă a vieții în care mă simt frământat și eu ca materie, ca lut, doar că e un altfel de lut, un lut înduhovnicit, un lut însuflețit să spun așa. Lutul pentru mine e mai mult decât pare a fi la prima vedere eu frământ lutul, dar mă frământă și lutul pe mine.

Și întrebarea care se naște în mintea mea este „oare cine o să câștige?” Și eu cred că tot lutul o să câștige, pentru că materia asta numită lut, pământ, tină ne contopește pe toți și ne aduce, ne uniformizează. Ce trebuie să fac eu ca lut însuflețit este să afân sufletul celor care mă văd, să i împiedic puțin și să le spun povești despre lutul românesc, despre lutul contopit cu strămoșii noștri, despre lutul ăsta înduhovnicit de aici, din bazinul Maramureșului.

Și de ce nu, despre dacii care au mai rămas liberi în zona asta. Lumea mă consideră un ciudat. Unii spun ca sunt dacopat. Nu sunt dacopat. Îmi place să cred că aici au fost și au trăit oameni liberi și în creuzetul ăsta al Maramureșului, oalele mele de lut, oamenii ca oale de lut, se șlefuiesc, se frământă, se înfrumusețează și, în cele din urmă, trec prin ultima probă, care este o probă foarte grea. Este proba desăvârșirii, este focul.

Așa că pe toți, ca ulcele să zicem așa de lut și ca materie, ca material, ne așteaptă această probă, mă rog, această probă în viața mea să-mi desăvârșească lutul vieții mele și, cu adevărat, să devin un vas de cinste. Ori eu știu că lutul ăsta, materia, vine de undeva de la o adâncime de trei metri. Știu că, cu siguranță acolo sunt îngropați strămoșii mei. Așa că, cu sfințenie, trebuie să mă apropii de fiecare bucată de lut când o făuresc și, când scot din acel boț de lut un obiect, vreau să fie cel mai frumos.

Roata este cea care vrăjește lutul, care nu-l lasă să devină un lucru obișnuit. Noi, ca lut suntem azvârliți, dacă vreți, în această viață pe roata vieții. Atunci când noi ne naștem, lucrurile, încet, încet, se învârt. Din păcate, în ultima perioadă, roata asta se învârte din ce în ce mai tare. Și, dacă nu există o centrare autentică, desăvârșită, avem toate șansele să fim dezechilibrati, să fim azvârliți la margine. Și ce este mai rău atunci când se naște un vas dacă este dezechilibrat când se învârte roata tare, să sară jos de pe roată? Ce mi doresc este, și noi credem asta, că aici în căucul palmei lui Dumnezeu, noi, ca nație, suntem foarte bine centrați, și suntem foarte bine apăsați și frământați. Dacă ar trebui să avem un brand, brandul nostru ar trebui să fie suferința.

Pentru că toate aceste frământări pe care le vedem în viața noastră, în viața nației noastre, nu-i nimic altceva decât mâna lui Dumnezeu peste noi, ca să scoată afară impuritățile. Și, când vom fi cu adevărat un lut maleabil, o să fim ușor de modelat. Așa că eu mă simt confortabil, mă repet, în căucul palmei lui Dumnezeu și știu că orice zi și orice frământare care apar în viața mea nu este la voia intîmplării.

Dumnezeu a luat tarana din pamant si a facut omul.

Legat de aceea povestioară din Biblie care mi-a călăuzit viața oarecum și mi-a schimbat viața, pentru că eu am fost până la 24 de ani un ateu convins, dar m am întâlnit cu această poveste în Biblie care sună în felul următor; am studiat să văd în câte locuri apare “lut” în Biblie, ce se povestește despre acest lucru, despre această materie și, mai ales, despre olărit. Și acolo este o poveste interesantă care spune așa: „Iată cuvântul vorbit lui Ieremia!” Ieremia era un profet al vremurilor, un om educat, un om care era la porțile templului și dădea sfaturi. Era un om de care lumea asculta, dar culmea! că Dumnezeu caută și găsește cu cale să-l scoată din confortul vieții lui și-i trimite în gând o imagine, pentru că noi acuma vedem așa, la modul poetic, sau, mă rog, fiecare cum își imaginează, dar eu cred că a venit un gând la el și spune că Dumnezeu îl provoacă și zice: „Ridică-te și du-te-n casa olarului, pogoară-te în casa olarului!”.

Acum, să-l scoți pe un profet al vremurilor să-l pogori, a te pogorî înseamnă a te smeri. Noi asta trebuie să învățăm, să ne smerim și el, când se pogoară acolo unde-i tină, culmea, că Dumnezeu își face loc în mintea lui să-i vorbească, vedeți de câte ori Dumnezeu vrea să ne vorbească într-un mod simplu și noi nu vrei să-l ascultăm, noi complicăm lucrurile, noi îl căutăm pe Dumnezeu la marginea pământului și mergem în coate și în genunchi și facem tot felul de mătănii. Sunt bune și alea, dar uităm că putem să-l descoperim în simplitate și, de multe ori, vrea să ne scoată, să ne smulgă din confortul vieții noastre și să ne ducă într-un loc, să ne pogoare ca să-l ascultăm și, zice că acel Olar, când Ieremia s-a pogorât, l-am studiat și am văzut ca este pe lângă pârâul Chedron, erau olarii de unde își extrageau cu ușurință lutul, acolo era multă mizerie, era tină, este oarecum modest să te cobori acolo într-o casă de olar și se uita cum olarul nostru făurea un vas pe roata olarului și spune povestea noastră că acel vas nu a izbutit așa cum se întâmplă de obicei, cu lutul în mâna olarului, dar l-a mai luat o dată în mână, l-a mai frământat și l-a pus din nou pe roată și asta, pentru mine, mi a vorbit acest text foarte bine când i a spus „mai este o șansă te mai pot frământa o dată și asta a fost, să zic așa, frământarea vieții mele când am fost prins la colț, oarecum iubit de Dumnezeu, dar nu aveam timp și a trebuit să mă încolțească ca să-mi spună că mă iubește și acolo m am întâlnit cu acea iubire absolută.

Nu vreau să o șablonez. Nici măcar n-aș vrea să o bag într-o religie. Acea iubire și dragoste, pentru că este dumnezeiască și nu poate fi în casetată in nimic, mi am dat seama că dragostea este lucru cu care noi putem să ne luptăm cel mai bine. Am fost cucerit prin dragoste și, la rândul meu, vreau să ofer dragoste. Și mi-am dat seama că toate frământările pe care le-am avut în viață nu mi au făcut nimic altceva, chiar dacă nu le am înțeles, decât au scos afară impurități, mândrie, lăcomie, slavă deșartă, orgoliu... Sunt multe lucruri pe care noi nu le avem aici, în materialul ăsta, lut.

Cu sfințenie intru în atelierul meu ca într-un altar, gândindu-mă că la sfârșitul zilei acele obiecte, în primul rând să le vadă Dumnezeu. Și atunci eu va trebui să-l însuflețesc. Și aici este datoria artistului, pentru că orice lucru pe care o să-l vedeți în lumea asta făcut la mașină nu transmite nimic, ori, dacă parte din sufletul meu este stropit peste acel vas de lut, eu am reușit și nu caut să complic lucrurile. Brâncuși s-a dus până la esență. Atât de tare a simplificat lucrurile. Așa că de multe ori esența poate să fie exact sufletul tău curat, când te pui la masa de lucru. Și chiar dacă acea lucrare naivă din punct de vedere al specialiștilor nu este tare grăitoare, dar e sufletul olarului. Aș da niște exemple care sunt la îndemână în satul românesc. Oamenii au făcut casele foarte frumoase, în armonie cu natura, le-au lipit cu mâna lor în armonie cu formele organice pe care le le-au văzut în jurul lor. Este scris în ADN-ul lor această lege a frumosului, a bunului simț, al cumințeniei. Ceea ce astazi trebuie să învățăm de la ei, cu toate școlile noastre. Așa că, dacă ai un suflet curat și te duci ca un copil la masa de lucru, s-ar putea să iasă o lucrare foarte bună. Acea lucrare trebuie să vorbească și să aducă o stare bună celui care o privește.

Eu cred că noi, nu vreau să ne numesc artiști, făuritorii de oale și de povești, noi trebuie să venim oarecum ca niște apostoli care le afână sufletul celor care privesc lucrările. Eu sunt, dacă vreți, un Apostol al vremurilor noastre, ca să spun oamenilor “trăiți simplu, trăiți frumos, mulțumiți-vă cu ce aveți, faceți -vă Rai din ceea ce aveți!” Asta spun și Sfinții Părinți și, dacă ne ducem la esență și o să vedem că a fi fericit e mult mai simplu decât ne imaginăm noi, problema este că uităm să fim simpli și nu învățăm această artă. Eu am primit mai multe lecții în viața mea, printre care una dintre ele mi a rămas adânc întipărite în suflet. O dată pe an îmi aplic un exercițiu ca să mă asigur că trăiesc, pentru că noi putem să murim fără să ne dăm seama.

Eu zic că în pieptul nostru, al românilor, bat trei inimi. Este o inimă de carne, este inima tradiție și este inima lui Dumnezeu. Dacă una din aceste inimi se oprește, dacă se oprește inima de carne, murim. Dacă se oprește inima lui Dumnezeu, noi facem infarct duhovnicesc, nu mai suntem treiji și vii. Și dacă se oprește Inima tradiției, noi ca nației nu mai existăm, noi ca nație nu trebuie să demonstrăm nimănui nimic. Ajunge să ne îmbrăcăm într-o ie autentică, cu acele semne cusute pe noi. Noi ne-am țesut istoria pe noi și o ducem în toată lumea. Noi doar trebuie să tăcem și să mergem îmbrăcați așa cum suntem, pentru că pe noi este cusută istoria noastră. Orice ar vrea să spună oricine! Avem plăcuțele de la Tărtăria, avem civilizația Cucuteni, avem atâtea semne în jurul nostru ca să ne autentifice că suntem un neam ales.

Și când spun neam ales spun „neam ales de Dumnezeu”. Așa că țările vecine vor veni la un moment dat să învețe de la noi chiar dacă suntem considerați și scoși la periferie, și ne scot afară din tiparele astea ale lor, vaveni vremea când ei vor învăța să vină să trăiască, pentru că ei nu mai trăiesc. Ei se plimbă ca niște morți vii, dar ei nu mai au viață. Ei umblă după bani. Scopul este banul. Își sacrifică familiile, își sacrifică viețile ca să facă bani. Și vreau să vă spun că sunt oameni atât de săraci, ca în afară de bani nu au nimic. Și asta este marea sărăcie. Dacă noi nu înțelegem acest secret al fericirii în simplitate, suntem cei mai nefericiți. Înconjurați-vă de bani, de SUV-uri, faceți-vă selfie, scoateți cotul pe geam și vă veți da seama că seara sunteți goi.

Oare voi prin ce ferestre va uitati?

Și acum voi reveni la povestea cu care am început să vă povestesc. O dată pe an ies din confortul vieții mele, doamna mea mă lasă să mă duc, știe că sunt un spirit liber, și, o dată pe an, mă duc fără telefon și fără bani la mine să văd cine sunt și să trăiesc într-un fel. Ultima data am stat 10 zile. În pelerinajul ăsta nu este ușor, pentru că primele zile plătești prețul confortului. Ești obișnuit să stai acasă în fotoliu, să mănânci bine, să bei un vin bun, să te culci, să te speli, să te ridici, să ai un curs al vieții tale normal, zici tu. Dar ce este normal până la urmă? Și atunci când ești în acest confort, în primele două zile, încep să simți că nu ești confortabil tu cu tine, dar pe urmă vine minunea.

Vine acea armonizare totală cu natura, când tu ești dus la fibra aia autentică, la acel filon pe care Dumnezeu ți l-a dat să trăiești în armonie cu natura. Și începi să auzi sunete pe care tu nu le ai auzit în mod normal, pentru că ești ocupat cu altceva. Începi să vezi culori, începi să vezi apusul de soare altfel, începi să-i vezi pe oameni într-o altă dimensiune, ca fiind ființe dumnezeiești. Pentru că noi, dacă am fi conștienți că fiecare făptură este vasul lui Dumnezeu, n-am putea să trecem pe lângă oameni fără să-i privim. Pentru că este însuși Mântuitorul Hristos. Și atunci descoperi niște personaje în satul românesc care trăiesc și nu numai că trăiesc, ele vorbesc mai mult cu sufletul. Noi avem un schimb informațional de aici, dar ei își duc lucrurile aici, în suflet.

Te duci când te invită la masă și își deschid un ștergar și spun „bine ai venit la mine în casă!” Și nu numai că îți dau să mănânci, ei îți dau și povestea sufletului. Și aici o amintesc pe o sfântă a noastră care a trecut dincolo. S-a dus la Dumnezeu lelea Florica, care, după ce i-am aranjat lemnele, pentru că atunci când mi-e tare foame, mai trec prin câte un sat și mai fac voluntariat. Și ei mă invită în mod natural la masă. Și femeia asta mă invită în casă și îmi spune: “dragul mamei, hai că oi fi flămând!” Și eu zic, nu sunt flamând, tanti Florica. Dar fi atent la ce-mi spune: “poate ți-o fi flămând sufletul!”

Întrebarea mea a fost: “cum ți s-a văzut pe această ferestruică, să coși atâta?” Și ea îmi spune în felul următor: „prin această fereastră am văzut lumea 86 de ani și mi-a fost de ajuns. Câte am văzut, nu tu mașină, nu tu avion, nu tu ieșit în lume... și a fost de ajuns. Și îmi spune niște lucruri, pentru că m am prins cu ea în vorbă. “Păi, l-am văzut pe Vasile când era mic și taica-su i-a cumpărat cojoc nou, și a mers la școală, era zăpada mare, dar pe cojoc a apărut un petec, și pe urmă încă un petec”, pentru că pe vremea noastră, dacă un lucru se strica, noi îl reparam. Noi mai știm să reparăm azi? Aici e întrebarea! Și povestea asta m-a marcat foarte tare, mai ales că ea mă întreabă la un moment dat: “oare voi pe ce ferestre vă uitați?”

Dacă eu eram ocupat cu treburile mele în fiecare zi, dacă mi s-ar fi pus această întrebare, poate că nu o conștientizam. Și acum întrebarea mea și pentru voi este: “oare voi pe ce ferestre vă uitați, și ce vedeți pe acele ferestre, și ce vă aduc acele ferestre în suflet?” Pentru că această femeie simplă a știut să trăiască frumos și, la sfârșitul vieții ei, a ajuns să se împace cu moartea, aștepta moartea ca pe o binecuvântare. Și mi a arătat într un dulap, de sus până jos, o rochie albă, frumoasă, cusută alb pe alb frumos și a spus: “asta este rochiape care o s-o îmbrac când o să mă duc să mă întâlnesc cu mirele meu ceresc. Această femeie nu pleacă spre moarte cum spunem cu toții, ne îndreptăm spre moarte, ea se îndreaptă spre lumină, ea a înțeles că veșnicia era deja în sufletul ei.

Noi nu mai trăim în timp, noi trăim în veac. În momentul în care ne-am contopit cu lumina și știm să creăm frumosul, și suntem chemați să creăm frumosul, noi nu mai suntem încasetați în acest timp, noi trăim în veac. Și uite că oamenii de la țară trăiesc în veac, trăiesc împăcați unul cu celălalt și au înțeles că menirea și scopul în viață, și, în cele din urmă, că ultima probă, proba focului, trecerea dincolo, s-ar putea să fie ultima frontieră, Moartea. Cum vom trece pe acolo? Oare vom trece cu adevărat, ca vase de cinste? Și, dacă vasele vieții noastre încă mai au impurități, și noi n-am stat acolo la frământat cât trebuie, s-ar putea la ultima probă să nu izbutească. Așa că, tot ce-mi doresc și vă doresc vouă, este, ca la ultima probă, să trecem cu toții, să trecem cu bine!

Dumnezeu să ne ajute!